Interviu cu Simona Preda

Foto Paul Ștefan Buciuta

Astăzi, vom afla mai multe despre ce înseamnă să studiezi la Facultatea de Istorie de la Simona Preda, absolventă a studiilor de licență în Istorie, a programului de master ,,Istoria ideilor, mentalităților și a culturii de masă” și a Școlii Doctorale de Istorie. În 2011, și-a susținut teza de doctorat, realizată sub îndrumarea prof. univ. dr. Lucian Boia și intitulată ,,Literatura istorică pentru copii din România comunista 1948-1989”. În prezent, își desfășoară activitatea în domeniul istoriei, a criticii literare și a jurnalismului cultural, fiind autoarea a mai multor volume, dintre care: ,,Patrie română, țară de eroi” (Curtea Veche Publishing, 2014, cu o Prefață de Vladimir Tismăneanu), ,,Tot înainte! Amintiri din copilărie” (Curtea Veche Publishing, 2016, Prefață de Adrian Cioroianu) și ,,Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea” (Editura Corint, 2018, Prefață de Filip-Lucian Iorga), „The Political-Ideological Commissar: its function and institutionalization in Communist Higher Education Systems. Contributions to the Study of Indoctrination and Propaganda in Academia” – (co-autor Paul Dragoș Aligică), în curs de apariție la Lexington Books.

 Mai multe despre studenție și despre parcursul său ne va relata ea însăși.

Bună, Simona! Te-aș ruga să începi prin a ne spune câteva cuvinte despre tine și despre pasiunea ta pentru istorie.

S.P. : Dragul meu (mai tânăr coleg), îți mulțumesc pentru acest dialog! Se spune că istoricii – prin natura profesiei lor – sunt imuni la nostalgie, dar, de fiecare dată când îmi amintesc de anii studenției, mă emoționez sincer. Referitor la întrebarea ta –  eu am fost un copil al comunismului, prin urmare, istoria de care am fost pasionată în copilărie nu avea nimic în comun cu discursul despre istorie pe care mi l-am format în facultate, cu ajutorul profesorilor. În copilărie eram fascinată de pleiada de eroi și de viteji ai neamului din povestirile lui Almaș, credeam în toată litania patriotardă și în retorica legată de sânge și de lacrimi și în unicitatea noastră pe scena lumii, așa că suprapunerea a ceea ce credeam eu că este istoria cu ceea ce am învățat mai târziu a fost, cred eu, în cazul meu, adevărata provocare. Apropierea de istorie a venit ca o curiozitate, ca o apropiere cât mai mare de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat cândva. Și trebuie să îți mărturisesc faptul că, odată intrat în arhive, odată cu studiul, cu interpretarea primelor documente, ești prins într-o capcană și devii – în sensul cel mai frumos al termenului – dependent de acest domeniu. Poate și pentru că – și este ceva ce spun de fiecare dată atunci când am ocazia – istoria este (și) un fascinant exercițiu de inteligență.

Împărtășește-ne cum ai ajuns să studiezi la Facultatea de Istorie din București, ce așteptări ai avut și cum a fost privită decizia ta de către cei din jur.

S.P.: Am dat concurs la Facultatea de Istorie din București după ce terminasem Facultatea de Filosofie, iar acest aspect a avut un oarecare avantaj în felul în care am înțeles să operez și să analizez anumite concepte. Într-un fel, poate că un motiv  a fost cartea profesorului Boia, Istorie și mit în conștiința românească – o lucrare remarcabilă, despre care a curs multă cerneală și care a creat o școală de istoriografie în România. A fost un moment în care am înțeles că a gândi în acest domeniu, a corela date, a contextualiza și a urmări cauzalitatea unor evenimente, este infinit mai important decât a le memora. Unora, poate și azi li se pare că a fi istoric (profesor, cercetător, arhivist) presupune de fapt a reține mecanic sute de ani și de a-i livra cu promptitudine atunci când ți se solicită. Total fals. Cum la fel de fals este și să crezi că poți avea competențe pe tot domeniul istoric. E aberant să crezi că ești familiarizat cu detaliile legate de Cultura Vădastra și la fel de bine cunoști subtilitățile contextului bătăliei de la Borodino sau ce s-a întâmplat cu tiara Massin pe care a deținut-o la un moment dat regina Maria. Istoria cuprinde specialități, absolvenții se vor specializa în funcție de propriile alegeri și vor deveni, în timp, profesioniști ai domeniului de interes – și cronologic decupat în trecut, firește – pentru care au optat.

Ce profesori și ce cursuri și-au pus amprenta asupra ta? Ce activități extracurriculare ți-au permis să-ți valorifici pasiunile și să te dezvolți pe plan personal și profesional?

S.P. : Îmi amintesc cu drag de mulți profesori – Lucian Boia, Zoe Petre, Adrian Cioroianu, Florentina Nițu, Bogdan Murgescu… fiecare, în felul său, în domeniul în care era specializat a avut contribuția personală în formarea noastră, implicit a mea. Uite, de exemplu acum mă bucur și sunt foarte mândră că mulți dintre foștii mei colegi predau acum în cadrul facultății și sunt, la rândul lor, niște modele extraordinare.

În continuare, povestește-ne, te rog, o amintire plăcută din perioada studenției, un moment pe care îl consideri relevant pentru ce a însemnat să fii student la FIUB.

S.P. : Sunt multe amintiri – uite, de exemplu, îmi amintesc cu drag naturalețea cu care un profesor de calibrul regretatei Zoe Petre stătea de vorbă la o țigară cu câte un student. (Și, adesea, orele din amfiteatru se prelungeau în discuții interminabile și provocatoare pe coridoarele facultății). Îmi amintesc amabilitatea doamnei Murgescu în momentul în care cineva îi solicita sprijinul la câte un proiect de seminar. Discursul elegant despre Orient al doamnei Zaharia, ba chiar îmi amintesc și acum povestea cu „Capra săracului din Nippur” 😊 Mă amuz și acum gândindu-mă la orele de practică atunci când spălam într-un lighean cu un fel de periuță vertebrele unor lapidați din bronz, din Schela Cladovei și încercam să le ghicesc o ordine…

Care sunt abilitățile, valorile, cunoștințele cele mai importante pe care le-ai dobândit pe parcursul studiilor de licență, master, doctorat la FIUB? Cum te ajută în viața de adult și în cariera ta?

S.P. : Cred că este suficient să spun că scriu acum cu o anumită lejeritate cronici ale unor volume de istorie în reviste de specialitate, or acest lucru nu ar fi fost posibil fără să fiu familiarizată cu studiul documentelor, al surselor, al domeniului. Și, firește, nu aș fi scris propriile mele cărți despre comunism sau regalitate, dacă nu aș fi fost absolventa unei facultăți de istorie…

În ceea ce privește activitatea ta din prezent, ce satisfacții are un cercetător sau un jurnalist cultural?

S.P.: Se speculează adesea, fără vreo malițiozitate, că reușita unui interviu din zona jurnalismului cultural, ține în primul rând de întrebările adresate. Întrebările bune, bine țintate, impecabil formulate, provoacă (determină, atrag) răspunsuri (și) mai bune. Deci, odată stăpân pe arta întrebărilor, te poți situa cu mai multă naturalețe în domeniul respectiv. Or, unde altundeva, dacă nu la facultatea de istorie, înveți să adresezi (unui om, fenomen, context, document, situații etc) întrebările cele mai interesante?

Ai recomanda tinerilor de astăzi și de mâine Facultatea de Istorie din București? De ce?

S.P. : Da, pentru că nu te poți orienta ca intelectual fără să cunoști discursul despre trecut. Pentru că nu te poți raporta la contextul prezent, fără să ai în vedere o așezare firească a unui eveniment într-o structură (fie ea politică, instituțională, mentalitară etc), fără a-l interpreta din perspectiva cauzalității și fără a-l corela cu similitudini sau evenimente colaterale. Firește, poți citi, poți alege singur să îți alcătuiești un discurs despre trecut, dar e de preferat să înveți de la profesioniștii domeniului. Pentru că – fie că unii acceptă, fie că nu – există un fel aparte de a interpreta un document, există o critică a izvoarelor, o metodologie în anumite domenii istorice – or, despre toate acestea te pot învăța la modul cel mai onorabil profesorii din cadrul facultății. Reducționist vorbind, la facultatea de istorie înveți să pui întrebări, înveți să gândești, înveți profunzimea chestiunii „De ce (atunci)? (așa)?”.

În încheiere, te-aș ruga să alegi un cuvânt, unul singur, prin care să rezumi semnificația studenției tale la FIUB.

S.P. : LIBERTATE (a) de a gândi cu propria minte!

Interviu realizat pe Cosmin-Ionuț Lazăr, programul Istorie.