Interviu cu Nicoleta Roman

Acest nou interviu ne permite să facem cunoștință cu un alt absolvent al FIUB, și anume Nicoleta Roman. După studiile de licență la programul Istorie în perioada 2000-2004 și cele de master în perioada 2004-2006, a continuat cu un program de doctorat, finalizat cu susținerea în 2010 a unei teze referitoare la istoria femeii în Valahia secolului al XIX-lea. În prezent, este cercetător științific gradul II la Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga” din cadrul Academiei Române. Cercetările sale acoperă o gamă variantă de subiecte, de la istoria familiei și a copilăriei în spațiul românesc, istorie culturală, microistorie la istoria ideilor, istoria violenței. Mai multe despre studenția la FIUB și despre profesia de cercetător ne va relata ea însăși.

Bună, Nicoleta! Pentru început, te-aș ruga să te prezinți în câteva cuvinte, menționând și rolul pe care îl joacă istoria în viața ta.

N.R.:   Bună, Cosmin! Deci, să dau drumul la firul poveștii 😊  Ca istoric și cercetător, istoria joacă un rol central în viața mea profesională și în special istoria premodernă și modernă. Pentru cei ce vor să mă descopere o pot face prin cartea mea, bazată pe teza de doctorat și intitulată ‘Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine’. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016). Și, desigur, prin studiile dedicate copiilor și copilăriei, inclusiv în volumul în care eu și colegii mei ne-am adunat în jurul acestui univers al celor mici, volum apărut nu așa demult, la Nemira, în 2015. De altfel, acestea sunt și cele două direcții principale de lucru ale mele, iar femeilor și copiilor le acord un spațiu privilegiat în tot ceea ce întreprind.

  • În continuare, spune-ne cum ai ajuns să studiezi la FIUB și ce perspective și oportunități îți ofereau studiile de istorie în momentul în care ai fost admisă aici?

N.R.:   Întotdeauna am fost de părere că e important să faci ceea ce îți place pentru a reuși și am fost și încurajată să urmez această idee. Trebuie să recunosc faptul că primul impuls nu s-a îndreptat către istorie, deși ea a fost o pasiune tot timpul, însă hotărârea a venit în ultimii doi ani de liceu. Atunci mi-am pus întrebarea ce aș vrea și ce mi-ar face plăcere să fac în viitor, dincolo de ʻmoda’ opțiunilor generației mele. Și așa am ajuns la istorie. La momentul admiterii, nu erau așa multe opțiuni (ca acum) pentru absolvenți, principala fiind aceea de a activa în învățământul liceal ca profesor de istorie.

  • Referindu-ne la studenția ta, care au fost cursurile și profesorii care te-au ajutat să îți descoperi aptitudinile și să le pui în valoare?

N.R.:Sunt multe de spus. Acum, rapid, îmi vin în minte cursuri diverse: cel dedicat biografiilor, cel referitor la istoria cinematografiei (deși profesoara este mai cunoscută pentru un alt curs, despre educație și secolul al XIX-lea), sau cele legate de paleografia chirilică, osmană și neogreacă (doar am cochetat cu ultimele două). Îmi amintesc exigența fără părtinire a unei profesoare ce preda despre modernitate într-un context global sau erudiția unui alt profesor care se îndrepta cu precădere către Evul Mediu. Fără a da nume, au fost și sunt exemple care te îndemnau să tratezi cu seriozitate materia și să aspiri la mai mult, să îți meriți nota de la examen și să nu crezi niciun moment că ți se cuvine ,,să treci” doar pentru că ai binevoit să fii prezent la cursuri, te cheamă ,,X”, zâmbești sau, dimpotrivă, te fofilezi cu talent. Nu totul era perfect, întrucât sunt profesori și profesori, dar au fost unele cursuri la care veneam de plăcere și cu mare curiozitate. Mai important, ele trezeau interesul de a citi în plus, de a explora subiectul istoric respectiv dincolo de cele menționate în sală. De fapt, cred că așa îmi și închipui profesorul ideal: să aibă cunoștințe solide, să știe să le transmită într-un mod plăcut, fără platitudini și familiarități inutile, și, totodată, să inspire.

Cred că am avut și noroc pentru că am studiat într-o perioadă în care cursurile începuseră de ceva vreme să devină variate și mai puțin prinse în chinga ideologizării cum se întâmplase cu cei din generațiile anterioare, ce au învățat în timpul regimului comunist. Exista o libertate de gândire și de alegere care ne încuraja să cercetăm subiecte variate în cadrul materiei.

  • Ne-ai putea împărtăși o amintire frumoasă din viața de student, un loc drag ție din perioada studenției, poate o carte/o melodie/un film pe care îl/o asociezi cu acea perioadă?

N.R.: M-aș suprapune în amintiri cu mulți dintre absolvenți. Am în minte grupurile care se formau pe hol în dreptul ferestrelor și în fața sălii de curs, forfota plină de emoții la examene, schimburile de notițe, coada de la secretariat și, uneori (da, se întâmpla) de la bibliotecă. Uneori, când am drum (rar) pe la Facultate îmi vin în minte toate aceste aspecte banale dar care recompun studenția fiecăruia… madlenele lui Proust sunt la fiecare pas.

  • Ce crezi că te-a ajutat cel mai mult din tot ceea ce ai învățat pe parcursul studiilor de licență, master, doctorat la FIUB? Cum te-au pregătit pentru cariera de cercetător?

N.R.: Contextualizarea, privirea critică, argumentarea pe baza documentului și nu prin prisma unor judecăți de valoare sau prin folosirea speculațiilor sunt aspecte esențiale. Faptul că am urmat cursuri legate de sursele perioadei mele de interes a fost cu adevărat benefic și mi-a facilitat munca de cercetare ulterioară. Apoi, cititul. Aș recomanda oricărui student la istorie să citească în plus față de ce se predă sau față de strictul necesar recomandat în bibliografie, să-și lărgească orizonturile. Știu că nu e chiar la modă, când totul se spune cât mai pe scurt (și uneori prin aceasta și deformat) și este și o activitate asociată tocilarilor… dar ai ce să faci, n-ai ce să faci, ești la istorie și e esențial.

  • În ceea ce privește cercetarea, ce înseamnă cu adevărat să lucrezi într-un institut și să îți dedici viața studiului istoriei? Ce satisfacții are un cercetător?

N.R.:   În primul rând, presupune o mai mare și continuă apropiere de sursele istorice, indiferent de natura lor. În al doilea rând, deși ar părea o muncă solitară nu este chiar așa. A lucra într-un institut înseamnă și o muncă de echipă, în cadrul unor colective care se ocupă mai ales de editarea și interpretarea surselor. De exemplu, am fost membru în colectivul colecției Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, o colecție care s-a încheiat recent,  în timp ce o parte din colegii medieviști fie se ocupă de călătorii străini peregrini pe la noi în perioade mai timpurii, fie fac parte din echipa dedicată Documenta Romaniae Historica, un corpus al documentelor interne din Țara Românească. În al treilea rând, sunt preocupările mele personale referitoare la istoria socială a secolelor XVIII-XIX, pe care le văd întregind această activitate și în care fac uz de o varietate de surse istorice. Văd și îmi închipui institutul drept o lume a istoricilor într-un permanent dialog: între ei, dar și cu alte lumi ce gravitează în jurul istoriei ca disciplină precum cea a Universității, a Arhivelor și a muzeografilor. Familii înrudite sau lumi interconectate, ele scot la iveală – parafrazând o vorbă de povestitor –  tot ce cu gândul nu gândești și fac astfel posibilă depășirea unor clișee.

Munca asupra subiectelor tale de face solitar, îți cere să te cufunzi în epocă, să te detașezi parțial de prezent pentru a înțelege mai bine contextul acelor vremuri.

Cred că cea mai mare satisfacție pentru un cercetător este momentul când munca sa devine vizibilă, când devine cunoscută nu numai colegilor de breaslă, studenților, dar și publicului larg. Cel puțin așa am simțit când ,,le-am scos în lume” pe deznădăjduitele mele din Valahia secolului al XIX-lea sau când am căutat să atrag atenția asupra copiilor și copilăriilor de altădată.

  • Ai recomanda tinerilor de astăzi și de mâine Facultatea de Istorie din București? De ce?

N.R.:   Pentru cei pasionați sau se îndreaptă cu plăcere către istorie și vor să o pună în valoare și să exceleze, desigur, întotdeauna.

Pentru cei care doar cochetează cu ideea, dați-i o șansă istoriei, priviți-o cu bunăvoință și cu un interes constant și vă va surprinde.

De ce? Azi, mai mult ca ieri șansele de a folosi cele învățate aici și a te integra pe piața muncii sunt mai numeroase; dar le recomand și să aibă răbdare și să nu se aștepte la rezultate imediate.

  • În încheiere, te-aș ruga să alegi un cuvânt, unul singur, prin care să rezumi semnificația studenției tale la FIUB.

N.R.: Doar unul? Când de abia mi-am dat drumul? Grea treabă. Încredere, deși aș ramifica mai mult. Dacă e să aleg un singur cuvânt, acesta este. Cunoștințele și experiența de atunci mi-au dat încredere în cercetarea mea și de aici a pornit dorința de a privi dincolo de ce se știa despre un subiect sau altul, de a fi cu mintea deschisă și de a-ți apropia epoca fără a te contopi cu ea… cu alte cuvinte, plăcerea de a lucra.

Nicoleta, îți mulțumesc în numele familiei istoricilor FIUB!

N.R.: Îți mulțumesc și eu pentru întâlnire și pentru ocazia de a mă întoarce oarecum în timp.

Interviu realizat de Cosmin-Ionuț Lazăr, programul Istorie