Mi se pare incredibil să vorbesc despre profesorul Ion Bulei la timpul trecut… Și totuși asta fac. Vestea tristă, năucitoare a venit în zori de zi când de obicei aștepți alte vești, cum ar fi nașterea unui copil. Dar nu a fost să fie. De astăzi istoriografia românească este mai săracă, unul dintre pilonii cercetării științifice s-a clătinat. Dar nu s-a prăbușit, solidele volume despre conservatorismul în România fiind mărturie. De fapt, un istoric, și Ion Bulei este un istoric din categoria celor rasați, nu se petrece niciodată. El rămâne prin opera sa, prin ceea ce a transmis generațiilor de pasionați de istorie, nu doar studenți, cercetători și alți dascăli. Cărțile sale se adresau tuturor celor care iubeau Istoria.
( Prof. univ. dr. Mihai Retegan, 10.11.2020)
Și deși ireparabilul s-a produs refuz în continuare să vorbesc despre Ion Bulei la timpul trecut.
Pierderea unui om apropiat este greu de trecut iar pagina albă devine sinonima golului care va trebui depășit. Cum și în ce fel, nu putem spune. Probabil amintirea și păstrarea în posteritate a numelui și faptelor celui drag ar putea fi un mic semn al datoriei noastre împlinite. Uitarea poate fi copleșitoare și ea ne pândește în fiecare zi cu un chip schimonosit de satisfacție.
Îmi este foarte greu să accept că profesorul meu, profesorul nostru, profesorul Ion Bulei a plecat dintre noi. Am avut deosebita șansă să-l întâlnesc ca student al Facultății de Istorie din Universitatea din București la începutul studiilor mele iar întâlnirea aceasta mi-a împlinit viața, mie și multor altor colegi, din generația mea sau din generațiile care au urmat până la pensionarea sa prematură deoarece ar mai fi avut mult de oferit. Drumul nostru umăr lângă umăr a fost lung, până astăzi.
Îl știam din cărțile pe care le citisem ca liceean, unele (Lumea românească la 1900 și Atunci când veacul se năștea) care ieșeau dintr-un tipar destul de rigid, sufocat adesea de rigorile ideologiei regimului comunist. Nu doar subiectele inedite și cu totul noi dar mai ales stilul atractiv, vesel, clar, literaturizat m-au făcut să rețin numele autorului.
Omul și profesorul m-au convins la începutul anilor 90 și după aceea de nenumărate ori de dreptatea zicerii unui înțelept francez care, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, spunea că „stilul este omul”. Omul Ion Bulei s-a confundat cu profesorul într-o personalitate dăruită cu vocație, exemplu atât de rar și cu atât mai valoros prin contopirea celor două laturi, la el inseparabile.
Disciplina pe care a susținut-o în cadrul facultății, Istoria celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în România și până la Primul Război Mondial, completa interesul său istoriografic. Pasiunea pentru epocă ne-a transmis-o și nouă, studenți, masteranzi sau doctoranzi. Talentul pedagogic și mai ales firea deschisă, comunicativă, lipsită de morgă, simpatică, au ușurat drumul cunoștințelor de specialitate de la el până la noi. Amfiteatrul sau sala de curs devenea o agora, doar că el nu era nici regele, nici cel mai în vârstă. Era unul dintre noi, iar pentru asta l-am respectat cu toții foarte mult.
Cărțile lui, fie cele dedicate perioadei neutralității României în Primul Război Mondial, fie cele deja amintite, deveneau și cărțile noastre. Nu putem uita principala lucrare, începută ca teză de doctorat și augmentată apoi (Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator). Dacă până la el istoriografia împărțea lumea politică românească din timpul regelui Carol I în buni (liberalii) și răi (conservatorii), ca o prelungire a principiului luptei de clasă, istoricul Ion Bulei a fost primul care a scos în evidență asemănările și abia apoi deosebirile dintre cele două părți ale elitei societății românești în epocă. Editor în egală măsură al unor volume de documente și de literatură memorialistică, după Revoluția din decembrie 1990 a continuat să publice, printre altele o populară și apreciată Scurtă istorie a românilor (publicată în ediții distincte în limbile română, engleză, franceză și germană) și mai ales o serie dedicată suveranilor României.
După 1989 s-a implicat în diferite misiuni diplomatice și în conducerea unor instituții. A îndeplinit rolul de atașat cultural în cadrul Ambasadei României la Roma, director timp de cinci ani al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția pe care l-a revigorat, șef al Catedrei de Istorie a României din Facultatea de Istorie între 2004 și 2008, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.
Cuvintele de față sunt prea palide pentru a întregi personalitatea profesorului, istoricului și omului Ion Bulei. Ne vom gândi la el așa cum îi vom citi cărțile.
Dumnezeu să-l odihnească.
( Prof. univ. dr. Alin Ciupală, 10.11.2020)