Interviu cu Ștefania Dinu

De această dată, mai multe despre experiența ca student la Facultatea de Istorie vom afla de la Ștefania Dinu, absolventă a programului de Istorie din promoția 1986-1991 și doctor în istorie cu o teză intitulată ,,Viața cotidiană la Curtea Regală a României (1914-1947)” din anul 2007. După câțiva ani la catedră, Ștefania Dinu a început să lucreze la Muzeul Național Cotroceni în calitate de muzeograf și specialist în domeniul Relațiilor Publice, iar în prezent este Director general adjunct (științific) al instituției. Activitatea sa științifică și managerială cuprinde organizarea a numeroase expoziții, cercetarea în arhive, participarea la colocvii, sesiuni științifice, conferințe, emisiuni radio și documentare, management cultural. Acestora li se adaugă realizarea cataloagelor de expoziție, redactarea de articole și lucrări de specialitate (precum ,,Viața cotidiană la Curtea Regală a României 1914-1947”, Editura Cartex, 2011 și ,,Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust”, Editura Corint, 2019).  Mai departe, îi vom da ei cuvântul.

  • Bună, Ștefania! Pentru început, te-aș ruga să ne spui câteva cuvinte despre tine și despre pasiunea ta pentru istorie.

Ș.D.: Bună, Cosmin, și mulțumesc pentru invitația de a împărtăși câte ceva din experiența mea ca studentă a Facultății de Istorie și ca specialist în acest frumos domeniu. Am absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în 1991, după cinci ani de studenție, cu schimbări majore legate de trecerea de la un regim dur, ideologizat și controlat, la un regim democratic, care ne-a adus libertatea mult visată, dar care, pentru noi, viitorii absolvenți de Istorie constituia o adevarată provocare. În anul în care mi-am început studiile Facultatea de Istorie avea două secții: Istorie-Filosofie și Filosofie-Istorie, deci, o dublă specializare, eu alegându-mi, bineînțeles, Istoria ca specializare principală.

Istoria m-a pasionat, mai bine zis a început să-mi placă, din momentul în care am descoperit-o, ca materie, în școala generală, în clasa a IV-a. Îmi aduc și acum aminte cum le povesteam părinților despre domni, doamne și domnițe și cum savuram romanele istorice. Apoi, în liceu, datorită unui profesor special, domnul Constantin Bărbuță, care în această vară a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, preocupările mele privind Istoria au evoluat, odată cu participările la olimpiade ce au culminat cu obținerea, în clasa a XII-a, a Premiului al II-lea pe țară la Olimpiada Națională de Istorie desfășurată la Iași. Așa că opțiunea mea de a studia Istoria era pecetluită. 🙂

  • Cum ai ajuns să studiezi Istoria la Universitatea București? A reprezentat o alegere planificată sau a fost o opțiune de moment? Cum au întampinat cei din jurul tău această decizie? Ce reprezenta în acea perioadă domeniul Istoriei? Au existat cumva istorici cunoscuți sau lucrări istorice care ți-au influențat în vreun fel hotărârea?

Ș.D.: Să fiu studentă la Istorie a fost dorința mea cea mai mare, iar părinții au fost de acord cu ea. Așadar, nu a fost o opțiune de moment, ci un vis împlinit. De altfel, în familia mea existau antecedente: unchiul tatălui meu a fost un strălucit profesor de istorie al Liceului Gheorghe Lazăr și, atunci, toată familia a fost de acord ca eu să urmez această frumoasă meserie, cea de profesor. Înscrierea la Facultatea de Istorie a reprezentat o altă poveste. Pentru că, în 1985, când am absolvit liceul, Facultatea de Istorie era una cu iz politic și pentru că se impunea ca dosarul candidatului să fie verificat, putând fi respins în unele cazuri (originea sănătoasă era încă de actualitate), acesta trebuia depus cu o lună înainte față de perioada de înscriere la alte facultăți. Fiindcă am ratat înscrierea, a trebuit să aștept un an pentru a-mi depune dosarul la facultate (înainte de depunere avea loc un interviu față în față cu un reprezentant al facultății, iar dosarul trebuia să cuprindă și o reomandare de la UTC), așa că, am devenit studentă, în 1986. Am reușit din prima încercare, deși concurența a fost foarte mare, 13 candidați pe un loc, iar bucuria a fost imensă.

În acei ani, Istoria era un domeniu extrem de ideologizat, orice moment al istoriei românilor era comentat și însoțit de citate din scrierile lui Nicolae Ceaușescu, era un instrument al ideologiei de partid şi nu o disciplină socio-umană independentă. Dar, cu toate acestea, lecturile și studiul individual (în afara orelor de clasă) mi-au întărit hotărârea că doresc să devin profesoară de istorie.

  • În continuare, povestește-ne mai multe despre experiența ta la Facultatea de Istorie, la programul Istorie. Ce cursuri și profesori te-au inspirat, ce activități extracurriculare te-au ajutat să te ,,formezi”?

Ș.D.: Da, trebuie să fac un exercițiu de memorie. Știi, eu și colegii mei vom sărbători anul viitor, 30 de ani de la absolvirea Facultății de Istorie. 🙂 A fost, fără îndoială, o experiență frumoasă. Este ceva să începi facultatea într-un regim politic și să o termini în altul, să trebuiască să alegi dacă mai rămâi un an în plus pe băncile facultății sau îți închei studiile, asta pentru că după Revoluția din Decembrie 1989 se impunea ca noi să cunoaștem totuși adevărata istorie, chiar dacă, printre rânduri, unii profesori ne mai strecuraseră câteva ceva despre ceea ce însemna adevărul istoric. Profesorii noștri au fost de excepție: Ligia Bârzu, Zoe Petre, Radu Manolescu, Ștefan Ștefănescu, Vasile Dupoi, Alexandru Barnea, Nicolae Ciachir, Gheorghe Căzan, Constantin Bușe, Ioan Scurtu, Dinu C. Giurescu (la cursurile de specializare din anul al V-lea), Gheorghe Vlăduțescu (cursul de Istorie a Filosofiei) și tuturor le păstrez un deosebit respect și o frumoasă amintire.

Era o bucurie să mergem, în cadrul practicii de specialitate, pe șantierele arheologice alături de profesorii noștri sau de specialiști din cadrul muzeelor din București, în special de la Muzeul Municipiului București și să participăm la săpături care scoteau la iveală artefacte care ne fascinau. Amintiri de neuitat mi-au rămas de pe șantierul arheologic de la Pietroasele alături de profesorul Vasile Dupoi, în anul al II-lea de facultate. Însă eu am ales specializarea ,,Istorie contemporană românească” și pornind de aici, împreună cu colegii de grupă și sub coordonarea domnului prof. univ. dr. Ioan Scurtu, am reușit, după 1990, să fim colaboratori la apariția a două cărți: Sfârșitul dictaturii și Istoria Basarabiei. A fost un bun exercițiu pentru a ne forma ca cercetători, pentru a învăța cum se redactează o lucrare științifică, cum se abordează și interpretează critic un subiect și, mai ales, ceea ce este foarte important, cum să alcătuim aparatul critic.

  • Cum se prezenta viața studențească la sfârșitul regimului comunist și imediat după Revoluție? Cum era să locuiești cămin și cum se distrau tinerii?Ai vreo amintire memorabilă în acest sens?

Ș.D.: În timpul regimului comunist viața de student era restricționată. Nu existau foarte multe distracții, noi, ,,căminiștii”, trebuia să facem de serviciu la cantină și în cămin, fiind scutiți în acele zile de la cursuri. Dar, cu toate acestea, mergeam la teatru, la film, la ,,chefuri” în cămin, așteptam cu nerăbdare emisiunea de dedicații muzicale de la ,,Radio Grozăvești”, ascultam muzica celor de la Compact, Iris și Celelalte Cuvinte, ne încălzeam la reșou… ne îndrăgosteam, într-un cuvânt… eram tineri și eram fericiți, cu toate greutățile perioadei. Fiindcă m-ai întrebat dacă am o amintire memorabilă… ar fi una: pentru că în acea vreme existau un cămin de băieți și un cămin de fete, iar după ora 21.00 băieții nu mai aveau voie să vină în căminul fetelor, într-o seară, eu și colega mea de cameră (locuiam la etajul I) ne-am trezit la geam cu un băiat, care disperat ne ruga să-i deschidem, pentru a putea merge la un etaj superior, la prietena sa. Bineînțeles că i-am deschis… el a fost foarte fericit, iar noi bucuroase că am încălcat regulile aberante impuse de administratori… 🙂

După Revoluția din decembrie lucrurile s-au schimbat, o parte dintre colegii mei participaseră la protestele din fața Comitetului Central în ziua de 21 decembrie 1989, fuseseră chiar arestați…. în concluzie, a început o noua etapă în viața facultății și a noastră. Unii dintre profesori au fost boicotați, a fost înființată Liga Studenților, foștii șefi ASC au fost detronați. Era o atmosferă revoluționară, de reorganizare și de reformare a întregii activități și atunci s-a luat hotărârea ca celor patru ani de facultate să li se mai adauge încă unul, așa că absolvirea s-a produs în 1991 și nu în 1990, cum ar fi trebuit.

  • După absolvirea facultății, cum ți-ai valorificat cunoștințele și aptitudinile dobândite în timpul anilor de studiu? Ce înseamnă de fapt să lucrezi într-un muzeu și să faci cercetare istorică? Și, bineînțeles, cum te-a ajutat Facultatea de Istorie în actuala carieră?

Ș.D.: Imediat după absolvirea facultății, mi-am luat repartiția (încă mai exista așa ceva) pentru a fi profesoară de istorie la o școală generală din provincie, iar apoi am predat la liceul unde fusesem elevă, în orașul natal. Așadar, de pe băncile facultății direct la catedră… nu a fost ușor, dar, pentru că îmi plăcea foarte mult să fiu profesoară, m-am adaptat rapid. Am fost nevoită, mai ales că după Revoluție se organizaseră clasele de uman (filologie-istorie), unde aveam foarte multe ore și nu existau manuale pentru unele materii. Am muncit foarte mult, m-au ajutat cursurile din timpul facultății, bibliografia de specialitate pe care o parcurgeam pentru a pregăti lecțiile, mai ales pe cele de Istoria Artei, dar păstrez o amintire frumoasă acelor ani când m-am aflat alături de elevi, cu care am rezonat foarte bine. Cu unii dintre cei cărora le-am fost dirigintă mai țin și acum legătura.

Din 1994, prin concurs, am devenit muzeograf în cadrul Muzeului Național Cotroceni, deschis publicului în 1992, și așa a început o nouă aventură. 🙂 Să lucrezi într-un muzeu este, din punctul meu de vedere, un lucru extraordinar și cred că pentru un absolvent de Istorie este o șansă nemaipomenită. Lucrul cu patrimoniul, cercetarea și valorificarea acestuia, toată strădania de ,,a ține în viață” aceste artefacte îți conferă satisfacție profesională și sentimentul datoriei împlinite. Cercetarea istorică este foarte importantă, descoperirea de documente și descifrarea unor taine legate de locuri și oameni, de viața și activitatea unor mari personalități ale istoriei, cum este în cazul Cotrocenilor, mi-au adus, de asemenea, o imensă satisfacție, iar împărtășirea informațiilor publicului vizitator, o mare bucurie.

Facultatea de Istorie mi-a dat șansa imensă de a face exact ceea ce îmi place: cercetare istorică, lucrul cu obiectele de patrimoniu și întâlnirea cu publicul vizitator dornic de a afla cât mai multe despre muzeu și istoricul său.

  • De ce ai recomanda Facultatea de Istorie din București tinerilor de astăzi (și de mâine)?

Ș.D.: După părerea mea, Facultatea de Istorie trebuie urmată de cei pasionați, iar dacă o faci din pasiune totul merge strună. Pentru cei mai puțin hotărâți, alegerea de a urma cursurile Facultății de Istorie este una foarte bună. Le recomand să îndrăznească, în primul rând, pentru că Istoria nu este doar o aglomerare de cifre și date, Istoria este mult mai mult: creativitate, spirit critic, aventură, gândire și imaginație, deschidere către multe alte domenii de activitate, înțelegerea unor fenomene cu care s-a confruntat societatea omenească de la începuturile ei și până în prezent. Pentru că, nu-i așa: ”Historia magistra vitae”.

  • În încheiere, dacă ar fi să descrii în 3 cuvinte experiența ta la Facultatea de Istorie, care ar fi acestea?

Ș.D.: Experiența mea la Facultatea de Istorie în trei cuvinte: cunoaștere, încredere, curaj!

Îți mulțumesc pentru impresii, în numele familiei istoricilor FIUB!

Interviu realizat de Cosmin-Ionuț Lazăr, secția Istorie.