Interviu cu Alina Pavelescu

Continuăm seria interviurilor cu absolvenții Facultății de Istorie din cadrul Universității București și, de această dată, cea care ne împărtășește din experiența sa academică, în calitate de membru cu vechime al familiei istoricilor, este Alina Pavelescu, absolventă a secției Istorie.

Despre Alina Pavelescu ar fi multe de spus, și anume că are o licență în Istorie la Universitatea București (promoția 1991-1996), un master în ,,Istoria României în secolul XX” (1996-1997), un master (2001-2002) și un doctorat (2002-2009) în științe politice la Institut d’Etudes Politiques de Paris. În plus, are o vastă experiență în calitate de arhivist și, în prezent, este director adjunct al Arhivelor Naționale. Preocupărilor ce vizează traducerea, editarea și publicarea de documente (,,Martha Bibescu și vocile Europei”, Ed. Corint, 2017; Anna Lahovary, ,,Nebiruita flacără a vieții”, Ed. Humanitas, 2018; Louis Basset, ,,Războiul unui slujitor devotat”, Ed. Humanitas, 2019) li se adaugă activitatea literară (,,Moștenirea babei Stoltz”, Ed. Herg Benet, 2016; ,,Sindromul Stavroghin”, Ed. Humanitas, 2019). Dar mai multe ne va spune Alina însăși.

Bună, Alina! Pentru început, te-aș ruga să ne vorbești puțin despre tine, despre pasiunea ta pentru istorie, despre ce înseamnă istoria pentru tine.

A.P. : Asta, la tine, e o întrebare ușoară, de încălzire, nu ? 😊 Să  știi că nu obișnuiesc să îmi idealizez relațiile cu oameni sau lucruri, așadar, nici cu istoria. Nu vreau să-ți spun vorbe mari. Pentru mine, istoria este o profesie care, nu doar că îți lasă o mare libertate de gândire, dar chiar te obligă cumva să gândești destupat, dincolo de clișee. Și asta e, în primul rând, ceea ce m-a atras spre ea. Mă rog, poate că, dacă aș fi avut la 18 ani experiența de acum, mi-aș fi făcut și niște calcule de carieră, dar, de fapt, nu a fost deloc așa. Din acest punct de vedere, ,,să dau” la Istorie a fost o decizie prea puțin calculată.

Cum ai ajuns să studiezi Istoria la Universitatea București? A reprezentat o alegere planificată sau a fost o opțiune de moment? Cum au întâmpinat familia, prietenii tăi această decizie? Ce reprezenta în acea perioadă domeniul Istorie? Au existat cumva istorici cunoscuți sau lucrări istorice care ți-au influențat în vreun fel hotărârea?

A.P. : Deja începusem să-ți răspund mai sus. A fost o alegere semi-planificată, să zicem. Eu eram la liceul de filologie-istorie și mai toată lumea din jurul meu voia să urmeze o facultate de științe umane. Maică-mea ar fi vrut ca eu să mă duc la Drept, din considerente de carieră, dar am disuadat-o, fiindcă Dreptul mi se părea o facultate foarte plicticoasă. Și nu cred că mă înșelam foarte tare.

În liceu, mergeam cam jumătate din clasă la olimpiada de istorie și vreo cinci-șase ajungeau în fiecare an până la faza națională. Eu am mers la faza națională din clasa a VIII-a până în clasa a XI-a; în a XII-a nu m-am mai dus, venise revoluția între timp și aveam deja alte preocupări. Acum nu cred că olimpiadele mai au aceeași importanță, dar atunci, înainte de 1989, un premiu la olimpiada națională era o mare realizare. Numai că, înainte de 1989, istoria era un domeniu foarte ideologizat, de fapt, noi învățam la școală versiunea național-comunistă a istoriei, aceea care se forjase în anii regimului Ceaușescu. Îmi amintesc și acum care era ”proba de foc” la olimpiada de istorie: comentarea unui citat din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu. Și la examene ți se dădeau astfel de citate de comentat, inclusiv la cel de admitere la facultate. La școală, aveam însă parte de o profesoară foarte bună, faimoasa Norocica Cojescu. Ca pentru mai toți oamenii la vremea aia, și viața noastră de învățăcei în ale istoriei era împărțită în două: partea ,,oficială”, cea în care toceai din manual ca să îți iei examenele sau premiul la olimpiadă și cea neoficială, în care profesoara ne povestea ce nu scria în manuale, iar noi citeam ce cărți fuseseră traduse în românește, în special în colecția Meridiane, Școala de la Annales, în primul rând. Dacă te aștepți să îți spun că m-au influențat Pârvan sau Nicolae Iorga, ei bine, să știi că pe ei i-am citit abia în facultate. Așa s-a nimerit. L-am citit în schimb pe Gheorghe Brătianu, fiindcă Norocica avea un cult pentru el și îl transmisese și elevilor ei. Și, împreună cu colega mea de bancă, visam să scriem un tratat de istorie a României care să semene, măcar cât de cât, cu Istoria Romană a lui Mommsen, aveam și noi un fix  😊.

Mai departe, mi-ar plăcea să ne povestești mai multe despre experiența ta la Facultatea de Istorie, la programul Istorie. Ce ți-a plăcut cel mai mult în anii de studiu, ce cursuri și profesori te-au inspirat, ce activități extracurriculare te-au ajutat să te ,,formezi” și să îți exploatezi pasiunile?

A.P. : Am intrat în facultate în 1991, a doua promoție după revoluția din ’89. Cursurile fuseseră, din fericire, dez-ideologizate. Nu în totalitate, dar ceva mai mult de jumătate, în orice caz. Era o atmosferă foarte vioaie, un fel de boemă revoluționară, în care cei din anii mai mici îi priveau cu admirație pe studenții din anii terminali, fiindcă ei făcuseră revoluția pe baricade, Piața Universității, toată mitologia postdecembristă. Nouă ne mai rămăseseră doar grevele, Liga Studenților și Mișcarea Pro-Basarabia (nu știu dacă chiar așa se numea de pe atunci). Eu însă nu eram în cercul ,,dur” al celor care făceau politică la Ligă, nici atunci nu mă pasiona militantismul politic, așa cum nu mă pasionează nici azi. Participam, în schimb, la toate grevele și demonstrațiile, pentru că era distractiv și mergeam cu gașca. Când ești tânăr, poate fi simpatic să fii un animal de gașcă și, până la un punct, e și o experiență necesară.

Programul de studiu a fost, trebuie să o spun, o mare dezamăgire. Cele mai multe cursuri erau slabe, iar profesorii nu prea păreau interesați să le îmbunătățească. Aveam totuși doi profesori remarcabili în anul I: Zoe Petre și Lucian Boia. Lor le-am și păstrat, de fapt, cea mai bună amintire din facultate. Zoe Petre avea vocație de profesor, era în stare să vorbească ore în șir în fața unui amfiteatru plin și să păstreze atenția tuturor. Lucian Boia era timid, iar asta se vedea și în felul cum își ținea cursurile, dar spunea lucruri interesante și cu miez, aveai ce învăța de la el. În rest, mult mai utile decât cursurile erau seminariile, unde se purtau discuții libere pe baza unor lecturi date. Și faptul că prezența la cursuri nu mai era obligatorie, deci puteai sta, practic, toată ziua să citești în bibliotecă, fără să-ți faci probleme că iei absențe la cursuri.

Activități extracurriculare aveam fiindcă ni le organizam noi, studenții, profesorii nu își băteau prea mult capul cu asta. Eu eram într-o asociație studențească, ERASMUS, cu care mergeam la conferințe, mai ales la Cluj, unde exista o asociație asemănătoare. Am legat multe prietenii așa, mai am și acum mulți prieteni printre istoricii din Cluj, toți cunoscuți din studenție. Ceva mai târziu, când se deschisese o mică librărie privată pe holul dintre Istorie și Chimie, iar librar era un prieten de-al meu, țineam acolo un fel de club de dezbateri. La care uneori mai veneau și unii profesori, de pildă îmi amintesc că veneau Bogdan Murgescu și Sorin Antohi.

Dar cele mai multe activități – nu știu dacă le pot numi extracurriculare – aveau loc la barul de la subsolul facultății, căruia îi port o amintire foarte frumoasă. Am petrecut multe după-amiezi ,,miticiste” pe-acolo, cu bere, țigări și discuții lungi. Cam așa arăta modelul de viață studențească pe vremea mea.

După absolvirea facultății, cum ți-ai valorificat achizițiile academice? Cum a fost să te orientezi spre domeniul științelor politice și, mai presus de toate, spre arhivistică? Și ce înseamnă de fapt să lucrezi în arhive?

A.P. : Nu cred că, după ce abia ai terminat o facultate, poți să zici că ai ”achiziții academice”. Acelea vin în timp și cu trudă. Din facultate am ieșit doar cu un bagaj de cunoștințe generale care îmi permiteau să cred că știu ceva mai multă istorie decât cineva care absolvise, de pildă, Dreptul. Și cu intenția de a mă înscrie la doctorat. Așa am și ajuns la științele politice, trecând prin istoria comunismului, pe care voiam să o studiez. Ăsta chiar a fost un hazard, faptul că am ajuns să fac un doctorat în științe politice. Am dat examen la școala doctorală francofonă, care era organizată de Agence Universitaire de la Francophonie pe lângă Universitatea București. Acolo se făcea un an pregătitor, în care învățai în principal limba, apoi erai repartizat pentru master la universități din Franța, Canada, Belgia, Elveția, cele care erau afiliate la această școală a AUF. Mie mi s-a propus să merg în Franța la Science-Po. Nu-mi spunea nimic numele școlii, dar am zis că asta e, de ce să nu încerc. Și așa s-a făcut că am nimerit la una dintre cele mai exigente și mai conservatoare Hautes Ecoles franceze, unde dădeam examene scrise în fiecare semestru și un examen final, oral și scris, pe lângă lucrarea de master, toate în franceză, se înțelege. Și pentru a continua la doctorat trebuia să dai un examen. Asta în vreme ce alți colegi de-ai mei se răsfățau în atmosfera de șaizecioptism întârziat de la EHESS. Dar mi-a prins bine, până la urmă, cel puțin așa cred.

La Arhive mă angajasem deja, fără să știu exact cu ce se mănâncă arhivele. Făcusem o scurtă practică în arhive, în anul doi de facultate, dar nu mă lămurisem cum se desfășurau de fapt lucrurile acolo. Aveam, firește, niște presupuneri, mult mai roz decât realitatea de pe teren. Am dat examen de angajare, fiindcă aveam nevoie de o slujbă, l-am luat și am aflat pe parcurs ce înseamnă să lucrezi la Arhive. Cum vezi, încă rezist pe poziții. Probabil nu sunt un bun exemplu de planificare a carierei, dar cred că pot servi ca exemplu de tenacitate pentru cei mai tineri ca mine.

În ce măsură Facultatea de Istorie te-a pregătit pentru cariera actuală, care sunt cele mai importante lucruri deprinse, învățate aici? Cu alte cuvinte, ai recomanda tinerilor să urmeze această facultate? De ce?

A.P. : În măsura pe care ți-am precizat-o deja: <Facultatea> mi-a dat un bagaj de cunoștințe generale care să îmi permită ulterior să mă dezvolt. Cred că la asta trebuie să te aștepți în principal de la o facultate, la nivel de licență, nu să te scoată gata expert. Cel mai important lucru pe care ar trebui să îl învețe omul la facultate este, cred, să își construiască ținte și o strategie ca să le atingă.  Așa ceva ți se poate preda, dar e foarte important și cum reușești tu să perseverezi de unul singur. Cred că acesta a fost, în fond, cel mai important lucru pe care l-am învățat în facultate: să funcționez autonom în ceea ce urma să fie profesia mea.

Și da, le-aș recomanda tinerilor de azi să meargă la Facultatea de Istorie, din motivul pe care ți l-am pomenit încă de la început: e o școală foarte bună pentru gândirea liberă și pentru înțelegerea a ceea ce se petrece în jurul tău. Sigur, trebuie să îți și placă ce faci, dar aici intervin vocația și abilitățile fiecărui individ. Cred, însă, că lumea încă are nevoie de istorici în aceeași măsură în care are nevoie de ingineri, de avocați, de medici. Chiar dacă lumea însăși nu pare întotdeauna să-și înțeleagă această nevoie 😊.

În încheiere, te-aș ruga să descrii în 3 cuvinte ce a însemnat pentru tine studenția la Facultatea de Istorie din București și, implicit, la specializarea ta.

A.P. : Cred că le poți anticipa: cărți, prieteni, libertate.

Îți mulțumesc pentru impresii, în numele familiei istoricilor FIUB!

A.P. : Și eu îți mulțumesc!

Interviu realizat de Cosmin-Ionuț Lazăr, secția Istorie.